DOAMNA DIN VIS
de GavriiStiharul
Aripile îngerilor – frunze plutind
şi toamna pe aleiele pustii
aşteptând întoarcea paşilor ei,
pentru totdeauna femeia din visele morţii.
Oamenii nu cred în veşnicie
şi spun că-i doar un nostalgic zvon
asemenea unui vânt tomnatic
cu gust de roade cereşti.
Dar eu te simt, doamnă, în fiecare noapte,
risipind miros de fân proaspăt cosit,
prea eternă
să poţi suporta anotimpurile muritoare.
Miranda de John William Waterhouse (1849 –1917)
NOBILUL AMURG
de Gavriil StiharulÎn tine uneori e-atât de trist
că lacrimile se-ntorc către izvor
chemate de regrete care dor
şi ard netrăita tinereţe.
E târziu şi stelele păsări tăcute
discret şi-au strâns aripile-n zori,
în ochii tăi nedezlegate ghicitori
aleg să moară-n veacuri nenăscute.
Somn de Natale Schiavone (1777 – 1858)
POEMUL IUBIRILOR TÂRZII
se zbat în priviri lipind gând de gând,
îmi vorbeşti deodată cu tristeţi de ceruri
şi ochii stelelor mai reci ca nicicând.
vărsai atâta soare în toamne târzii,
ai oprit rasul, şi golul lui ma doare –
emoţie de seară, doar în cuvânt mai vii.
ca pe valurile unui ocean nenceput –
cineva le cată-n adâncuri albastre,
dar oarbe plutesc spre ţărm neştiut.
INOROGII DIN VISELE CARE PLÂNG
de Gavriil Stiharul
Dacă somnul zburdă atingându-ţi jucăuş
crestele de-argint ale părului tău val,
mă trezeşte din uitare ţipătul de pescăruş
azvârlit de briza brusc stârnită dinspre mal.
Nu-i loc de tine în visele care plâng,
ci du-mă departe, -n basmele cu sori,
pe pajiştea stelară îmi împleteşte-un rug
şi cerne-mă zăpadă prin sitele de nori.
Dacă visele-s cioburile zilei sparte
pe care pleoapa tremurândă mi le adună,
nu-i loc de inorogi în lumea mea ce arde,
ci ia-mă şi mă du pe pajişti de pe lună.
Malli de Sergei Jegornov (1860 – 1920)
IN DULCEA DATINA STRAVECHE
de Gavriil Stiharul
Motto :
– — Implantat-au chip-uri pretutindeni ?
– — Implantat-au.
Spaţiul rimat l-au îngrădit cu sârme,
au pus curent electric între versuri –
cuvintele n-au drept să se cunune,
ci triste se unesc în înţelsuri.
Doar orele mai stau la sfat solemn,
când candela-n altar lumina-şi poartă,
doar tu, transfigurată în poem,
deschizi o lume ca pe-o nouă poartă.
Un paznic ne opreşte şi ne cere
linia din palma vieţii scrisă,
tu îi plăteşti cu nopţi de priveghere
şi trecem pe sub sârma interzisă.
Era o noapte sfântă de colinde,
zăpada se cernea în fulgi pereche,
de mână ne ţineam printre cuvinte
noi, miri primiţi de datina stăveche.
HIMERA NOPȚII
de Gavriil Stiharul
La ceasul de noapte când veghea-i învinsă –
sirenă e visul pe marea întinsă,
mă cheamă un glas spre larg şi mă minte,
pleoapele mele vâslesc înainte.
Dar glasul mă cheamă iarăşi din noapte,
când, din bolta înaltă, stelele coapte
îşi scutură argintul înmiresmat,
atunci pleoapele mele vâslesc spre înalt.
Şi îngerii-mi trimit prin coruri cereşti
cântecul aripilor dumnezeieşti,
când glasul mai tare mă cheamă spre larg,
în funii mă zbat răstignit de catarg.
Undine de Henri Fantin-Latour (1836 – 1904)
DESCÂNTEC VINOVAT
de Gavriil Stiharul
Linişte stelară pe drumul stingher,
stele logostele, paşii prin frunziş,
la poarta închisă să bată cu cerul,
să se cearnă neaua de stele pieziş.
Dă-mi putere noapte să deschid portiţa,
stele logostele, tremură izvorul,
din pământul negru eu conjur sămânţa
să-mi spună de soartă nenuntita floare.
Nu ai dezlegare să-ţi afli ursitul,
stele logostele, vraja din cuvânt,
urmele de paşi se topesc sub zidul
care înconjoară piatra de mormânt.
Aşteptare de Nicolae Vermont (1866 –1932)
SPITALUL DE SENTIMENTE
În groapa cimitirului de gânduri
a pătruns o flacără de heruvim,
ce mică e spărtura printre ziduri
prin care imnul toamnei arde-n amin!
Aştept căderea trunchiului uscat –
desenul a doua inimi se mai vede;
când va arde-n sobă lemnul încrustat,
se va trezi oare frunza încă verde?
A FI FEMEIE...
A fi femeie-nseamnă să arzi într-o iubire
şi-a legăna la sân pe pruncul Dumnezeu,
să-aduci în viaţă balsamuri din psaltire,
să găseşti putere să crezi când ţi-e mai greu.
A fi femeie-nseamnă să te ridici mai demn
din temniţele silei zidite de tirani.
Lanţurile urii să-ţi fie semn şi-ndemn,
iertarea – balsam duşmanilor de ani.
A fi femeie-nseamnă ca pasărea ce arde
să nu te lase să-ţi pleci genunchii iar şi iar,
ci să cheme cerul pentru-un zbor departe,
vâslele speranţei bătând şi lin, şi rar.
A fi femeie-nseamnă ca prin pustiul zilei
să treci sprijinită de-o îngerească mână,
iertând la toţi dispreţul sau pomana milei,
zâmbind ticaloasei feţe înjositor de bună.
A fi femeie-nseamnă să crească-o taină-n tine,
rod al podoabelor curcubeielor cununi,
căci singură nu eşti, arvuna unui bine
o primeşti în clipe de priveghi şi rugăciuni.
Fată pe plajă de Max Nonnenbruch (1857-1922)
DESCÂNTEC DE TOAMNĂ
Gând târziu arzând în tine,
demon devorând retina,
pe ursitul care vine
îl descântă cu lumina.
Noapte veştedă de toamnă:
stai în drumul lui şi-aşteaptă,
ochiul lasă-l să adoarmă,
inima las-o să-l vadă.
Suflet însetat de soartă,
ostenit de stele toate,
vântul grămădind la poartă
frunzele visării, moarte...
ÎNTOARCEREA ÎN AMINTIRI
străbătând noroiul străzilor de toamnă;
răscolit de vântul negru dintr-o seară –
ce-adânc pătrunde bezna în orice rană.
Până aici ajunge ţipătul morţii
ca răsuflarea unui gând dureros:
Cineva, prin sita rară a nopţii,
lasă cuvintele s-ajungă la os.
Mă-ntorc în amintiri, în ninsori mai albe,
cuvântul lipeşte pe gânduri petale:
eram când raiul se plămădea din ape
şi veneam acasă pe o altă cale.
DE IUBEȘTI…
De iubeşti, varsă-n furnalul iertării
pelin de suferinţă din răni şi amintiri,
mai tare roade rana răzbunării –
dar sufletul se logodeşte în iubiri.
De iubeşti, toarce firele de sfinte,
caierul de gânduri e-n rod ca un pântec,
zefirul de seara lasă-l s-aprindă
vâltori de maci pe buze şi în cântec.
De iubeşti, aşază pe cerul iubirii
luceferi din tine şi doruri celeste,
fie-ţi scriptura nădejdea împlinirii –
în sanctuar de frunze, o toamnă mai este.
Plecarea din cuvânt
Cuibar de pleoape acoperind o lume
îşi tremură în beznă gene ostenite –
Ce sol mi-a dar şoptirea fără nume
să pot visa plecarea din cuvinte!
Nu pot rămâne petale de iubire
din toamnele tăcute în amfore de lut
decât golind dorinţa de rostire,
gustându-te în moartea din cuvânt.
Nu mi-a fost dată tăcerea oarbă,
căci ochii tăi vorbeau cu ne’nţelese şoapte.
O linişte apoi lăsată să ne soarbă
în steaua speranţă din răsărit de noapte.
ARVUNA NOPȚII
Şi torc lacrimi din ţurţurii grei de muguri,
în chilii plâng îngerii de ipsos,
eu stau cu timpul care arde-n ruguri,
şi jertfă sunt în veşnicul Hristos.
Se aud gemete de oseminte
sângerând pe crucile ascunse
şi luna se ascunde înainte
de poveştile încă nespuse.
În noapte torci un fir necunoscut
şi caier e privirea mea mirată
căci îmi vorbeşti de sfinţii de demult,
dar ştiu c-am fost demult abandonată.
Fată visând de Sophie Anderson (1823 – 1903)
Podul din pădure de Rafail Sergeevich Levitsky (1847-1940)
POEM DESPRE NOI DOI, ÎNGERI, PĂSĂRI ȘI VISE DE CRISTAL
Gavriil Stiharul
Iată, iubito, cum respirai din toamne,
arterele purtau voluptăți violet,
în trup pulsau unde stârnind uragane,
când flux-al nopții curgea-n beții de balet.
Poate iar mă vei chema în plăceri neștiute,
poate iar te voi urma în gânduri vinovate,
mă vei primi în adâncul privirilor mute,
ca arșita s-o stingem în cămări neumblate.
Ce voluptate să ne-afundăm în așternuturi
scăldându-ne-n roua caldă-a trupurilor moi! –
atât de sălbatic vom căuta noi ținuturi
ca nevindecați de depărtări să zburăm în noi.
Tu vei fi pasăre albastră vâslind la hotar,
eu mă voi visa rest de-aripă purtată de gând,
dar, intre noi, atâția nori, atâta cristal,
atâți îngeri stăvezii și risipă de vânt.
Tânără de Vlaho Bukovac (Biagio Faggioni) (1855 – 1922)
INOROGUL ÎNDRĂGEŞTE FECIOARA
de Gavriil Stiharul
Inorogul iar s-a zorit să vină,
s-a strecurat înveşmântat în noapte
cu mândrul corn proptit în luna plină,
păşind pe stele albe şi curate.
Dar toţi au tras obloanele la case
şi numai tu, pe prispa dinspre lună,
ţi-ai împletit cosiţele cu raze
şi-ai aşteptat pe mire cu cunună.
Satul adoarme vegheat de luceafăr,
taina fecioarelor s-ascunde în vis,
molia macină zestrea din cufăr,
tu ai trecut peste hotarul nescris.
De şapte ori va trece discul lunii,
din tencuială, sfinţii luminează,
în cădelniţi, smirna şi tăciunii
încă o dată se îmbrăţişează.
Visare de Nicolae Grigorescu
SAṂSĀRA
Gavriil Stiharul
FECIOARELE NOPŢII
Gavriil Stiharul
Ştii, noaptea, când aripile oarbe cresc,
poetul stă la picioarele fecioarelor din vis;
nu-s ingeri în ceruri, doar în somnul pământesc
cineva dansează cu cerul deschis.
Ştii, noaptea luna înălbeşte pământul
şi, dezgolind visul, surâsul se deschide,
când sânii cruzi reaprind cuvântul
în palme ţin dimineţile care mă vor vinde.
Nud pe plaja de Nicolae Grigorescu
Gavriil Stiharul
Mai arde-n ochiul care mâine va plânge,
în sărutul care încă te-nşală,
în zbuciumul macilor din altă vară,
în raza lunii care-n zori n-ajunge.
Căci amintirile au trupul fierbinte
şi toate vin să-ţi fure din odihnă,
şi, cu firave raze de lumină,
biciuiesc neroadele cuvinte.
Dar nu căta la cântecul de moarte
sub cerul toamnei înlăcrimat de ploi,
când ne vom stinge-n cel din urmă ceas din noi
ca licuricii într-un rest de noapte.
Odihnă de amiază de Guillaume Seignac
de Gavriil Stiharul
Un zbor de paşi sau nălucire,
când roua – lacrimă de diamant –
dă pleoapei serii strălucire
şi mantie s-aşterne peste neant?
Deschide poarta dinspre mare
şi zvonul îl ascultă-n scoica grea:
sunt paşi sau cârduri de cucoare,
rumoarea tremurând din stea în stea?
Dar tu – un cântec peste ape
ajuns pe pajiştea de peste nori
când marea nu ne mai încape –
va trebui de-acum să nu mai mori.
Mare liniştită de Feliks Michal Wygrzywalski (1875 – 1944)
de Gavriil Stiharul
Iată, sânii cu muguri timpurii
sprijinind roadele de mâine pentru sufletul meu din mai departe
şi un coridor ivit fără de prag între coapse fierbinţi
duce polenuri spre alte tărâmuri sub ape.
Îmi spui să vin şi mă aduci în aşternuturi moi,
noaptea învie patimi vechi,
îţi simt spasmele voluptăţii ca aşteptări
şi aripile fragede deschid buzele spre fecundul zbor către nicăieri.
Caut frenezie în mângâieri,
când clipoceşte în răcoare deschis fântâna,
spasmodic mă răzbat eu însumi prin mine
să pot visa la mâine cu gândurile din tine.
Nymfa cu zorele de Jules Joseph Lefebvre
VIS DE FECIOARĂ
de Gavriil Stiharul
Ce aproape eşti în asta seara, fecioară,
că suflarea muşcă din gânduri nerostite –
fântâna umedă în rodnic pas de vară
aşteaptă dansul buzelor mele livide.
Să dezbraci iubirea de cuvânt,
s-o primeşti ca pe o ploaie fecundă,
ca pe un fior sau un interzis gând,
ca pe o frunză ce se zbate pe undă.
Să mă laşi liber să cad în abis,
să mă strecor în tine flămând,
în vis de fecioară şi-n ce-i nepermis –
să urle în suflet instinctul dansând,
Mă vei striga din fiecare disperare,
atât de şoptit încât eu voi tresări,
voi chema pe îngeri spre binecuvântare,
căci, asemenea nouă, şi ei ne vor fi.
Nud cu brăţare verde de François Xavier Bricard (1881 – 1935)
de Gavriil Stiharul
Trezeşte-te, frumoasă doamnă, din mirare,
din răsfăţul dragostei când eşti rănită,
cheamă cerul şi te dezleagă de visare
când liturghia fericirii ţi-e ispită.
Trezeşte-te, frumoasă doamnă, dă-ţi o şansă –
tu ţeşi urzeala firelor de rugăciune,
busuiocul bobotezei de sub perna ninsă
nu-l arde pe jarul clipei slăbiciune.
Trezeşte-te, frumoasă doamnă, şi dă viaţă,
Moartea-i negarea ideii de femeie.
Răscumpără din vârtejul greu de ceaţă
Menirea firii tale dumnezeie.
Trezeşte-te, frumoasă doamnă, şi păşeşte
mireasă peste pragul aievelor trăiri.
Trezeşte-te, frumoasă doamnă, şi zdrobeşte
albumul demodat cu-un ciob de amintiri.
Fata de la fereastra de Mario Borgoni (1869–1936)
FECIOARA DIN DEPĂRTĂRI
de Gavriil Stiharul
Nimfă de Franz Bohumil Doubek (1865 – 1945
Această operă este pusă la dispoziţie sub Licenţa Creative Commons Atribuire-Necomercial 4.0 Internațional .